Cartea Mironeide Cella Serghi

La capătul lecturii acestui roman, scris cu vervă şi cu sensibilitate feminină, cititorul va rămâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă îşi caută drumul, crezând cu încăpăţânare în destinul ei de scriitoare. Narator şi personaj în acelaşi timp, ea trăieşte deopotrivă în realitatea Bucureştiului şi a Parisului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în ficţiune, alături de fascinata şi misterioasa bunică Fana.

CITATE


Nu! Nu mai vreau să renunţ la orele mele de reflecţie şi vis, la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile mele.


Aş fi vrut să găsesc o floare care să-ţi semene, să fie modestă şi superbă, simplă şi fantastă.


Şi totuşi, câte lumini, câte culori nu se pot desluşi în desimea unei nopţi plumburii!


Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm ca pe vremuri, cu măşti.


Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unei confesiuni, dar mai tare şi mai adâncă in sine; certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, un punct slab unde te poţi atinge - foarte slab şi totuşi dădător de mari forţe.


Mă simt dezbrăcată. Ocrotirea lui mi-a fost haină. Dragostea lui mi-a fost adăpost.


Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...



Te simt şi acum în braţele mele, fierbinte şi totuşi ireală.


Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită...


Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapa din nou...


Ce importanţă are sub ce nume apare iubirea?


El strângea căldura soarelui; eu o culegeam din zâmbetul lui.


În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol...


Era în mine o chinuitoare nevoie de orizont nou, curat, de o înţelegere limpede a lucrurilor.


Pasiunea creştea, dureros, dulce... Amară şi dulce.


Natura are toate îndrăznelile, numai noi suntem convenţionali şi laşi.


Nici nu ştii ce greu e să redai culorile, vibraţia aerului, sunetul unei clipe.


Suntem, hotărât, mai prejos decât hazardul şi nu destul de tari pentru a fi demni.


Sunt obosit de privirile care se agaţă de trecut sau de viitor ca să-şi suporte prezentul.


Iată mirajul după care am alergat, iată castelul fermecat pe care l-am căutat. Era din cărţi de joc...


Tinereţea noastră amară şi dulce... Ca o nucă verde cu coajă şi miez. Tinereţea noastră cu aripi şi cu plumb...


Sunt sigură că o clipă poate să închidă în ea, ca un foşnet de frunză, ceva din bucuria vieţii şi din durerea ei.


Râsul nostru se rostogolea împreună; parcă alergam cu aceiaşi paşi, parcă săream pe aceleaşi pietre, pe drum de munte.


Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă, o lacrimă, o tresărire din câte am avut pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun...


Aş vrea să ştii că n-ai fost pentru mine o aventură, femeia unei nopţi. Ai fost împlinirea unui vis foarte vechi, iubirea mea cea mare!


Fotografiile fiecărei familii au câte-o poveste. Câte chipuri, atâtea poveşti; câte poveşti, atâtea puncte nelămurite, atâtea îndoieli.


Nu mai era pentru mine decât un personaj de operetă, convenţional, ridicol, din fauna din care pornisem şi eu şi de care mă simţeam ruptă definitiv.


Aş fi vrut să-i arăt ce frumos se desprind frunzele: "Vezi, unele sunt roşii, altele ca lămâia, şi una pluteşte... acolo... Hai s-o prindem şi s-o păstrăm..."


Întreaga ta fiinţă respiră nu ştiu ce taină, spirit, senzualitate, îmi evocă nu ştiu ce amintiri, nu ştiu ce nostalgii pierdute înainte de a fi luat forme precise.


Ce sunt eu, margaretă? a strigat. Vrei să-mi smulgi petalele, "mult, puţin, cu pasiune, deloc"... Trăim momente când n-avem voie să fim superficiali. Eşti o femeiuşcă, un moft, un moft apodictic...


M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul "iubire", şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire...