Citate din Lorelei

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei.


Trăia dincolo de viaţă, privind şi ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră şi cea din el.



Leşinul dă sufletului şi panica morţii, şi intensitatea ei. Durase numai câteva secunde, dar sufletul îşi pierduse vârsta, apropiindu-se chiar în clipa vastei eclipse de copilăria mică.


Trăia. Ceea ce presimţise exista. Viaţa nu era un efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată.


E tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârşit, aşa cum e normal să fie, ceva abia început în enormul absurd al inmii care devine deodată litera solemnă, roşie ca majuscula din Evanghelie, a unei pătimiri neîncepute.

Îţi venea să o respiri, nu s-o priveşti.


Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Niciunul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu mai sunt scriitori, fiindcă scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sunt filozofi, şi încă!


Viaţa e în tine cu tot materialul ei brut, aşteptând descoperirea esenţelor ei şi transfigurarea lor prin chimia creaţiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viaţă ca până atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiţi. O trăieşti numai marginal ca spectator.


Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.


Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un "A fost odată..." Căci o mamă aplecată asupra copilului ei e ca şi un început de poveste, când o revezi după ce a murit, şi când tu însuţi nu mai eşti copil şi nici nu ai alţii.


E foarte ciudat să te uiţi la un necunoscut ca la o carte deschisă în care ceteşti versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimţit, poate ştiut, dar vag până atunci, totuşi era, nu numai în suflet, dar şi în afara lui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreţ rănit - dar călăreţul parcă venea din zarea ei, căci îi ştia pulberile de argint, le văzuse în ea, fără să vadă călăreţul. Inima ei bătea lângă el ca o copită credincioasă şi supusă. Parcă ea i-l adusese răsturnat.


Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoţită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.

Dragostea arde, dar lipsa ei usucă.


Niciun alt anotimp nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrâneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi.


Era prea tânără să-şi dea seama cât e de superioară satisfacţia de a trăi satisfacţiei de a scrie.


Nu ştia cum îl cheamă, de unde vine. Nu-l întâlnise niciodată. Dar necunoscut, venea parcă din ea, ca un vers de care-ţi aduci aminte avându-l pe buze înainte de-a şti unde l-ai auzit.


Rămas bun. Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis. Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lânga ei cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear. Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos. A trecut o ploaie de primavară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului; cu el îmi incing mijlocul şi mă duc.


Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.


Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.


Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi "tu" în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau cum e mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, până când într-o zi, simţi că mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi pare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o.


Ierburile erau numai cântec: coruri de argint subţire ca tremurul stelelor şi-al apelor.


Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului.

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vara, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.


Viaţa nu e efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa are delir, tumult în soare, bucurie respirată.


Fiindcă îndrăgostelile subite se nasc din lipsa de contact cu subconştientul.

Fericirea înlocuieşte natural toate ticurile micilor agremente, le cauterizează definitiv.


Începutul unei îndrăgostiri e tot atât de fixat ca şi începutul lumii.


Sentimentele nu-şi însuşesc niciodată filozofia minţii.


Dar la poarta casei tale veghează dragostea - şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică.


Fâlfâirea unui steag imens plutea deasupra sufletului învins. Tot ce, ştiut, se învechise, trăit devenea nou. Inima îşi simţea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări trimişi de un împărat spre toate hotarele.


Luna e voalul de argint al tăcerii.


Adevăratele deprimări încep cu efortul eroic de a le ascunde.

Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea - şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică. Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.


Trebuie să iubeşti. În realitate ar trebui să spun: vei iubi... Eşti intact. Ai acumulat fără să dai. Vine şi ceasul dărniciei. Dar nu te închide, nu te ascunde. Vezi lume, frecventează femei...


Râsul devenit tăcere e simptomul sigur al bătrâneţii, al înţelepciunii sau resemnării.


Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.


Cum să nu ştiu când îmi ascunzi ceva, când trăiesc numai în tine?


Nu poţi pleca din tine însuţi.


Când eşti tânăr şi nu cunoşti încă insomniile, e o mare mândrie să păcăleşti somnul.


Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte.


Dragostea apare la o fereastră, înainte de-a bate la uşă.


Iubeşti şi ca să nu fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind te îndrăgosteşti de altceva decât omul real şi planar - trecut, prezent şi viitor - pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire al dragostei.


Sunt o apropiere şi o depărtare în preajma ta...


Romanul nu-i decât o călătorie prin continentele sufletului.


Dragostea exaltă vitalitatea până la temeritate şi eroism, dând şi sufletelor timide sonorităţi de trâmbiţă. Lirismul dragostei e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniţi de el.


Dacă femeile ar fi mute, bărbaţii ar fi mult mai nenorociţi. Scăpaţi de permanenţa unei limbuţii, n-ar avea decât beneficiul superficial comod al acestei tăceri. Dar femeia devenită tăcere ar imensifica orice dragoste, chinuind-o nu cu muştele meschine ale vorbelor, ci cu vulturii prometeici ai enigmelor nedezlegate.


Femeile adevărate sunt surorile lunii.


Filosofia e nebunia învinsă, nu absenţa de nebunie.


Săptămâna nu-i făcută din duminici.


Tu eşti zidul înflorit al captivităţii mele.


În acelaşi soare aprig, în acelaşi vânt fierbinte, în aceeaşi imensitate rotundă ca tăcerea de sub bolta aceluiaşi craniu.


Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvâcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată.