Trei Dinti Din Fata de Marin Sorescu

PREZENTARE

În plin avânt comunist, un sculptor angajat la fabrica de păpuşi, Valeriu Tomiţă o cunoaşte pe Olga, soţia lui Sandu Şandru. Cei doi îndrăgostiţi decid să se căsătorească, iar în urma unei întâlniri de clarificare a situaţiei cu soţul Olgăi, tinerii pleacă la o plimbare în parc, moment în care Olga dispare. Înnebuniţi, cei doi bărbaţi o caută fără succes şi în ciuda rivalităţii dintre ei se leagă o prietenie ciudată. Val locuia împreună cu încă doi prieteni într-un imobil, doi gazetari, Adrian care se căsătoreşte cu o vecină şi Tudor, veşnicul îndrăgostit de o himeră, Diana. Pe parcursul romanului apar diferite personaje printre care şi soţul Dianei, Constantiniu Don Juanul care nici mai mult, nici mai puţin a "salvat-o" pe Olga din Bucureşti. Evenimentele se precipită pe parcursul romanului, iar finalul romanului poate părea pentru unii cititori previzibil, în timp ce pentru mine a fost unul prea brusc, ca şi cum autorul s-ar fi plictisit de personajele sale.

La prima vedere romanul Trei dinţi din faţă pare alambicat în relaţii sociale dintre diverşi indivizi, dar şi scriitura densă îl face dificil. Dar dacă priveşti cu atenţie construcţia romanului înţelegi că fiecare personaj are încă doi prieteni aşa că simbolistica cifrei trei este în permanenţă îndeplinită. Aşa Val Tomiţă îi are pe Adrian şi pe Tudor, Olga pe Şandru şi pe Val şi aşa mai departe. Fiecare personaj în parte este construit atât individual, cât şi în colectivul în care trăieşte. Mai mult, experienţele prin care aceştia trec sunt interesante, dramatice, reale. Aşa se face că cei doi gazetari, Adrian şi Tudor, sunt mereu luaţi în colimator de către colegii de revistă, Şandru este mutat din post în post (deşi nu se poate plânge în privinţa condiţiilor în care trăieşte), iar Olga nu este altceva decât o păpuşă proprietate personală care începe să se trezească. Poate tocmai acest duş rece numit Valeriu Tomiţă a trezit-o la viaţă, cea care s-a căsătorit mult prea repede fără să iubească, cea care a trăit în lux, iar perspectiva de a iubi un om imprevizibil ca acest sculptor o face să fugă de realitate şi de responsabilităţi.

Trei dinţi din faţă sunt incisivii, cei destinaţi tăierii alimentelor. La fel şi personajele lui Sorescu taie calupuri mari din viaţă, trăiesc mult şi îmbătrânesc repede în ciuda tinereţii acestora. Fiecare personaj al lui Sorescu are partea sa de discurs interior în Trei dinţi din faţă. Tudor este cel ajunge să fie naratorul-personaj al întâmplărilor, Val şi Şandru căzând în planul secund după dispariţia Olgăi, ca şi cum existenţa acesteia le dădea viaţă. Desigur, mi-a plăcut rebelul Tudor care doreşte să vorbească despre oamenii muncii defavorizaţi de sistem ori chiar de poetul Adrian, mereu aerian dar care în final îşi găseşte o stabilitate în familie. Valeriu Tomiţă este tragic tocmai prin existenţa sa, în timp ce Şandru ne invită la repulsie, dar pe parcurs ajungi să-l îndrăgeşti şi pe acesta.

Vă spun sincer că nu mi-a plăcut Olga. Nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă aş fi fost în locul ei, însă fuga acesteia de viaţă precum şi întoarcerea acesteia nu poate spăla zbuciumul pe care l-a creat în sufletul bărbaţilor. Personajele feminine ale lui Marin Sorescu sunt făcute a fi supuse greşelilor: aşa se face că Olga cade în păcat cu Don Juanul Constantiniu, îndrăgostitul perpetuu care nu iubeşte femeia cât ideea de a iubi. Acest personaj masculin este bine inserat de autor pentru că este bărbatul care i-a "suflat-o" pe Diana lui Tudor. Iar Diana este femeia frumoasă care întoarsă la Tudor încearcă să-l iubească, dar sistemul comunist în care trăiau îi despart ireparabil.

Trei dinţi din faţă este un roman al caracterelor umane în primul şi primul rând, apoi a unei lumi care caută valori de care să se agaţe. S-ar părea că fiecare personaj sorescian este chinuit în felul lui de tot felul de temeri, de la nimicuri până la probleme ca banii de azi pe mâine. Este un roman dens care ori te prinde, ori te face să-l laşi din mână şi să îl părăseşti pe raft. Am avut ocazia să citesc un volum mai vechi din colecţia Romanul de dragoste a editurii Eminescu şi cred că singurul motiv care mi-a impus o lecturare mai atentă a acestui roman a fost titlul. Cu toate acestea îmi vine greu să-l integrez doar la categoria Roman de dragoste. În ciuda celor 500 de pagini de naraţiune şi amintiri, am reuşit să termin volumul lui Marin Sorescu şi să-l aşez printre romanele mele preferate. Şi asta pentru că nu am văzut personaje stilizate, poate doar femeile în mintea bărbaţilor sunt mai frumoase, dar caracterele acestora sunt reale şi speriate de viaţă. În final este un roman ce merită citit tocmai pentru a descoperi un alt Marin Sorescu şi poate o altă viaţă decât cea pe care o cunoaştem zi de zi.