La rascruce de vanturi-my favorite book

Pe mine pur si simplu m-a fermecat cartea si am 1001 de motive serioase sa cred ca e una din cele mai bune carti din lume, e singura carte care ma face sa plang, sa traiesc, sa iubesc, sa urasc, sa ma aflu mereu "La o rascruce de vanturi" oricat s-ar schimba actiunea, ar pleca personajele sau s-ar naste altele, ramai mereu acolo...unde dragostea e mai presus de orice altceva, chiar si de viata, intr-o societate dura si salbatica. O carte in care tensiunea apare la fiecare pagina, conflictul, paroxismul, dar mai ales dragostea care nu poate sfarsi decat printr-o eliberare.


Singurul roman al lui Emily Bronte, ,,La rascruce de vanturi", nu s-a bucurat de succes in momentul publicarii acestuia. Cu toate acestea, meritul de a fi scris un roman de exceptie, ii este astazi recunoscut autoarei.

Plasat in Marea Britanie a sfarsitului secolului XVIII, ,,La rascruce de vanturi" frapeaza in primul rand prin imbinarea stilului gotic, care fascineaza dar si ingrozeste, cu cele doua povesti de dragoste care fac subiectul acestui roman. Desfasurarea actiunii este sustinuta si de cele doua domenii fictive, Wuthering Heights si Thrushcross Grange, inspirate de Yorkshire-ul natal al surorilor scriitoare.

Autoarea subliniaza forta distructiva a dragostei, generata de conflictul dintre cele doua personaje principale: Catherine si Heathcliff, care desi impart o dragoste puternica, sfarsesc prin a se distruge reciproc.
Legaturile care se creeaza intre membrii celor doua familii- Earnshaw, care locuiesc la Wuthering Heights si Linton, care locuiesc la Thrushcross Grange, fac ca actiunea sa para complicata. In fapt insa, nu este asa.


Pt mine va ramane intodeauna cartea mea de suflet , am citit-o pana acuma de 2 ori, sper sa o mai citesc in viitor....

in schimb, am vazut si una din numeroasele ecranizari ale cartii- cea din 2009, care se zice ca e cea mai buna, totusi nu recomand vizonarea filmului, e un film facut "pt fanii cartii" daca nu citesti cartea, mici sanse sa intelegi mare lucru din film..actorii care i-au interpretat pe Catherine si Heatcliff au fost incredibili, mai ales el..dar cu siguranta filmul e mult simplificat fata de carte, trecerile sunt foarte bruste, sentimentele, slabute, in comparatie cu sentimentele prezentate in carte, dar respecta cu fidelitate povestea, chiar daca desigur, nu asa in detaliu....sunt multe deosebiri neplacute intre carte si film, eu prefer cartea...

(pozele de mai jos sunt din film)

iar acum cele mai importante citate din carte :


De aici poţi vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă - şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti - până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!


Poţi să mă chinuieşti până la moarte, dacă-ţi face plăcere, dar te rog, după ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuinţă şi admirându-ţi mărinimia.


Iubesc pămânutul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tău, şi orice obiect pe care îl atingi, şi fiecare vorbă pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toată făptura, aşa cum eşti.


Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.


Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostita de el până peste cap.


Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e viaţa fără margini, iubire fără sfârşit şi fericire deplină.


Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al meu şi al lui sunt la fel.


M-ai lăsat atât de multă vreme singură să lupt împotriva morţii, încât nu simt şi nu văd decât moarte! Mă simt ca şi moartă!


Relicvele morţilor sunt preţioase, dacă în timpul vieţii ţi-au fost dragi.


Îmi mai pot însă aduce aminte cât de mult l-am iubit, şi-mi mai pot încă închipui, dar vag de tot, că l-aş putea iubi din nou, dacă... dar nu, nu!


Este ciudat cum obişnuinţa modelează gusturile şi ideile.


Un strain e un strain, fie el bogat ori sarac, si mie nu-mi convine sa-l las singur intr-un loc unde nu-l pot supraveghea


Ştiu fără cine nu pot trăi


N-am decat o singura dorinta, si întreaga mea fiinta si toate puterile mele tintesc spre implinirea ei. am dorit-o atat de multa vreme si atat de neclintit, incat sunt convins ca se va implini.


Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi şi clopoţei, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!


Îmi iubesc ucigaşul.. dar pe-al tău cum l-aş putea iubi?


Doreşte să schimbi drăcuşorii în îngeri plini de încredere, nevinovaţi, care să nu bănuiască pe nimeni şi să nu se îndoiească de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde nu-s siguri că văd duşmani.


Îţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc.

Mă rog în fiecare seară să trăiesc până după moartea lui, pentru că prefer să sufăr eu decât să sufere el. Iată dovada că-l iubesc mai mult decât pe mine însumi.


Voiam numai să-ţi spun că cerul nu mi s-a părut un sălaş potrivit pentru mine şi mi se rupea inima de plâns.


"Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea cu amărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul acela care răsună în brazii de lângă gard! Lasă-mă să-l simt... vine de-a dreptul de pe dealuri... lasă- mă să sorb o suflare!


Deci, devenisem o exilată, o proscrisă faţă de ceea ce fusese lumea mea de până atunci. Aşa că-ţi poţi închipui abisul în care mă prăbuşisem! (...) Aş vrea să fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneaţă şi liberă, să râd de insulte şi să nu-mi pierd minţile din pricina lor! Pentru ce sunt atât de schimbată? Pentru ce sângele meu se încinge ca focul iadului din nimica toată? Sunt sigură c-aş fi iarăşi eu cea de odinioară dac-aş mai ajunge o dată printre bălăriile de pe dealurile alea.


"Nu vreau să zac acolo singură! Ãia pot să mă îngroape la o adâncime de douăsprezece picioare şi să răstoarne şi biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc! Nu, n-o să mă liniştesc!"


"Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fie- care zi tot mai tare după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când îmi spui că eu te-am ucis.Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu-ţi vei găsi liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului."


a văzut— de la moartea lui Heathcliff încoace — în fiecare noapte ploioasă două fiinţe... Iar mie mi s-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună. Într-o seară mă duceam la Grange... era o seară învolburată, prevestitoare de furtună... şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m-am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie si doi miei. Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile erau îndărătnice şi nu se lăsau mânate.
— Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat.
— Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi ce-i curgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei."


Te rog să nu-ţi închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoinţă şi afecţiune! Nu e un diamant brut… sau o stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup.


Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără îndoială, cam exasperantă, căci ea mi le dăruise cu toată sinceritatea. Dar eu socoteam că o fiinţă care-şi calcula dinainte efectele acceselor de furie, putea, exercitându-şi voinţa, să se stăpânească până şi în momentele de paroxism.


- N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât viermii se zvârcolesc mai tare, cu-atât creşte şi pofta de a-i strivi. Îndur o suferinţă nespusă; e ca durerea de măsele; pe măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare din dinţi.


-Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă… crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde… te vor condamna. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi…Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima… tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu… Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?



-Acum, băiete, eşti al meu! Şi vom vedea dacă un copac creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îi îndoaie acelaşi vânt!


S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop.


Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoaseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom… în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor… chiar şi propriile mele trăsături… îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care îmi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o!